REFUGIUL MEU
- muzica -
Ca adolescent, și eu îmi aleg muzica în funcție de mood. Pot să mă simt nostalgic/ă, fericit/ă, trist/ă, badass. Fiecare melodie din playlist-ul meu reflectă aceste stări. Dar, conștient, vreau să ascult muzica care mă ajută să mă dezvolt, decât să stau să putrezesc plângând sub pături când simt că nu mai pot rezista evenimentelor, presiunilor din jurul meu.
Fiind o fire iubitoare de literatură, îmi place să găsesc melodii cu limbaj "înflorat", dar mai ales melodii a căror mesaj să mă facă să conștientizez aspecte ale vieții sau ale propriei persoane. Îmi place psihologia, îmi place să interpretez, de aceea mi se pare fascinant să am astfel de provocări în melodiile pe care le ascult.
Sunt, de asemenea, o fire optimistă. Asta îmi place să văd în muzică, în oameni, în situații. Consider că, optimismul (a nu se confunda cu idealismul) este metoda prin care putem trece prin ce ni se întâmplă. Poate e o abordare copilaroasă, dar m-a ajutat până acum.
Fiecare dintre noi este diferit. Problema noastră, cu toate acestea, este că, din dorința de a fi acceptat, trecem peste propriile gusturi pentru a ne plia pe standardele societății. Acest lucru se aplică și în industria muzicală. Astfel, ne înnecăm în superficialitatea melodiilor 'trendy'.
So my wake up call is: Găsește-ti stilul. Fără să-ți pese de critici sau tendințe. În muzică, și nu numai: Find your happiness!``
- pictura -
,,În fiecare dintre noi zace un artist nedescoperit care oricând poate întoarce spatele singurătății'' - anonim
Zilele trecute v-am scris despre faptul că m-am certat cu ai mei. Am simțit nevoia să mă îndepărtez puțin de ei și m-am închis în camera mea. Mergeam la masă și cam atât. Dacă mi se puneau întrebări, răspundeam, dar fără alte discuții. Ai mei au observat că de data asta chiar m-am supărat și nu m-au spamat prea mult.
După vreo trei zile de ascultat muzică, stat pe Facebook/ Instagram, vorbit la telefon cu prietenii, citit cărți și vizionat filme cu pungile de chipsuri Lay's lângă mine, am decis că trebuie să fac ceva. M-am apucat să-mi rearanjez camera, să fac un mic univers din ea, universul meu unde doar eu sunt stăpân. Mi-am împărțit camera în două, o parte unde mi-am pus tot ce ține de școală și în cealaltă parte mi-am creat locul meu de refugiu. Am desenat niște schițe pe pereți (apropo, dacă vreți să desenați/schițați pe pereți, creionul grafit să-l folosiți), am găsit niște pensule și culori prin casă (căutate noaptea în stil ninja, ca nu cumva să-mi dezvălui intențiile) și timp de câteva zile am tot pictat.
La un moment dat a intrat mama în cameră speriată. Auzise o bufnitură. Ghici? Eram eu care tocmai ce căzusem de pe o improvizație nu tocmai stabilă, pentru a ajunge la tavan. A rămas mama cu gura căscată când a văzut ce-i în camera mea. Mă gândeam, în timp ce mă ridicam și încercam să-mi pun oasele la loc, stai să vezi că iaaar începe...dar fără să zică nimic, s-a încruntat și a plecat.
Înainte de a pleca m-a întrebat dacă sunt ok. Măcar atât. Eu am rămas puțin dezorientat de reacția ei, dar am ridicat din umeri și m-am pus să-mi fac iar o improvizație - data asta trebuia să-mi iasă! Cam după vreun sfert de oră, aud că bate cineva la ușă (au învățat să bată la ușă boomerii - ăsta da record!). Deschid și o văd pe mama care se chinuia cu o scară. Îmi spune să o ajut și împreună am dus și am poziționat scara în locul în care încercam eu să ajung la tavan. Pe urmă o văd că se scutură pe mâini și pleacă. Am rămas eu cum am rămas când i-am văzut reacția când a venit val-vârtej după bufnitură, dar acum mi s-a părut foarte tare gestul ei.
Mă pun să continui cu pictatul. Vă scriu în zilele următoare și pun și poze cu opera mea de artă în devenire.
Se pare că mi-am găsit un refugiu și unul care începe să îmi placă destul de mult.